Am făcut cunoştinţă cu Zafon la un salon de carte, când am cerut careva cărţi de mistică… Apoi am împrumutat-o de la o colegă, şi
n-am dat greş… Atât de tare mi-a plăcut, că am absentat următoarea zi de la universitate, şi de la orele 9 până la 16, am finisat-o…
Cartea în sine, nu e genul tradiţional de mistică, atât de abil întocmită în cartea lui Roland Topor “Locatarul himeric”, ci e mai mult un soi de detectiv, şi poate chiar nici aici nu se include într-un gen exact… Iniţial ţi-ar părea un joc, Daniel Sempere găseşte în “Cimitirul cărţilor uitate”, un autor aparent inexistent, Julian Carax (despre soarta căruia nu se ştie prea multe), şi devine pe atât mai curios, când descoperă că există un ins care distruge toate operele autorului în cauză, ba chiar acesta îl întâlneşte şi-l ameninţă… Zafon, construieşte prototipe umane puternice, soarta lui Daniel, părând o descindere sufletească, trăită deja de autorul Carax. Ţi-ar părea că este vorba doar de o carte, cu toate acestea doza de misticism se consumă odată cu amplificarea destinelor umane. E nevoie de a parcurge 500 de foi, pentru a da de capătul unei naraţiuni perfecte… Cât am lecturat, îmi spuneam că Zafon e un geniu, atât de mult acesta excelează în a tocmi cuvinte, şi a le pune într-un cadru “peren şi efemer”.
M-a dezamăgit doar finalul, mă aşteptam măcar la o doză de tragism şi nu la un happy end, pentru că în viaţă nu e totul întocmai precum în carte (chiar de naraţiunea e o ficţiune). Oricum, poate cineva e dornic să vadă fericire măcar în carte, dacă nu o poate face în realitate.
P.S conţinutul nu corespunde coperţii, mi-ar fi plăcut una mai plină de viaţă, mai…aproape de naraţiune.
“Am copilărit printre cărţi, făcându-mi prieteni invizibili în pagini care se descompuneau în pulbere şi al căror miros încă îl mai păstrez pe mâini.” – una din frazele care m-au făcut să tremur (pe bune) şi ca de obicei să gândesc la sensul vieţii (cu toate că o fac prea des).
Şi pe final, mi-ar plăcea să aflu părerea voastră. Ce-aţi mai schimba la această copertă?
