“Orele” de Michael Cunningham

Tot timpul am fost adepta romanelor, în care sunt implicate personaje, aparent cu destine ce nu se intersectează, autorii păstrând finalul pentru o explozie de dramă şi acţiune, pentru că pe parcursul romanului încerc însumi să găsesc legătura, ceea ce îmi permite să mă aflu în pielea personajelor, dar şi a autorului. Uneori astfel de scrieri pot fi împregnate de dinamism, să te ţină în suspans, să absorbi filă cu filă în aşteptarea măreţului final, alteori romanul poate avea o construcţie monotonă, lipsită de evenimente semnificative, o înşirare de judecăţi şi filozofii ale autorului. Uite “Orele” face parte din categoria romanelor cu o construcţie “umilă”, vizând acţiunea, dar bogat ca conţinut.

Trei destine: Clarissa Vaughan, Laura Brown şi Virginia Woolf.

Ţin să înclin că aici autorul pune accent pe emanciparea femeii, din trei perioade şi orientări sexuale diferite. Cea din urmă, Virginia Woolf (am un profund respect pentru ea, recomand să-i citiţi biografia) este surprinsă în anul 1923, pe când lucrează la romanul “Doamna Dalloway” trăind o profundă criză nervoasă, condiţionată de monotonia zilnică şi lipsa inspiraţiei. Autorul surprinde şi descrie perfect starea emoţională a autoarei, cu nestăvilitul gând de a se sinucide. Puteţi urmări momentul în eseul autobiografic al Virginiei Woolf “O schiță a trecutului “, în care autoarea menţionează cauza depresiei sale de-o viaţă.

Pe Clarissa Vaughan, o pot descrie drept o nefericită, are în bagaj doar experienţe nefericite în dragoste, şi una Aproape reuşită ca lesbiancă. Pierdută undeva în grijile zilnice, şi-a uitat identitatea de cândva, alte personaje remarcând amabilitatea ei, exagerată până la vomă şi faţa-i deja îmbătrânită…Şi n-o învinuiesc, trăieşte un patos critic faţă de sine, valorizând prejudecăţile care şi le formase de curând…Anii 90… Clarissa este întruchiparea Doamnei Dalloway surprinsă de Woolf în romanul său…

Laura Brown, acea soţie, însărcinată cu al doilea copil, cu un soţ exemplar, căruia nu poate să-i incrimineze nimic… şi suferă de apatie. Aceeaşi criză care o trăiesc şi celelalte două personaje, Laura însă având momente de revelaţie, care o  motivau să se scole din pat şi să-şi crească copilul… Citeşte cartea lui Woolf “Doamna Dalloway”, anii 1950…

S-ar părea că toate sunt legate, care direct, care indirect, de Doamna Dalloway… şi de implicaţiile lor sexuale: Virginia îşi sărută sora, Laura îşi sărută vecina de faţă cu fiul său de 5 anişori, iar Clarissa trăieşte în concubinaj cu iubita sa de 10 ani.

N-am să povestesc din conţinutul cărţii, pentru că sunt sigură aţi văzut pelicula “The Hours”, distins cu două Globuri de Aur, Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin, două premii BAFTA şi premiul Oscar!

Cartea asta nu e pentru un consum prea larg…De ce? Pentru că are un fir narativ prea complicat, şi multiple digresiuni lirice, care ar putea obosi cititorul amator de acţiune.

Fuguţa la salonul de carte

Am fost ieri la salonul de carte pentru copiii, şi am primit o plăcere nemaipomenită… Sunt foarte mulţumită de achiziţiile mele: “Orele”de Michael Cunningham (ecranizarea filmului The clocks) şi “Orlando” de Virginia Woolf, la un preţ cât se poate de scăzut…aşa că nu pierdeţi şansa

Programul Salonului de carte va cuprinde:

1. Expoziţie de carte

2. Expoziţie de ilustraţii de carte în original

3. Lansări de carte

4. Simpozion “Marketingul serviciilor de bibliotecă pentru copii: strategii şi tehnici moderne”

5. Conferinţa video Moldova-Rusia “Preferinţele de lectură ale adolescenţilor”

6. Forumul Copiilor – laureaţi ai Concursului Republican de promovare a lecturii “Călătorie imaginară în lumea cărţilor”

Mai aveţi la dispoziţie 2 zile

P.S găsiţi acolo toate volumele de la Adevărul!

A cincea fiolă

Nici un medic, de e medic, nu ţine cont de binele propriu în ceea ce prescrie, ci doar de binele pacientului.

(Platon, Republica,Cartea I).

Dacă ar fi să mă expun pe marginea cărţii “A cincea fiolă”, de Michael Palmer probabil aş fi prea critică…În fine “De gustibus et coloribus, non disputandum” (Gusturile și culorile nu se discută). “Să începem cu începutul”

Cartea prezintă istoria a trei personaje, aparent diferite, destinele cărora urmează să fie unite pentru totdeauna de…traficanţii de organe…Sună bine? Asta a fost şi reacţia mea când am citit pe verso-ul cărţii scurta descriere. O studentă – Natalie Reyes, un detectiv – Ben Callahan şi un savant – Joe Anson.

Cea dintâi cade în dizgraţia decanului, după o ceartă la spital cu medicul-şef şi este suspendată pentru 4 luni din cadrul universităţii, cu puţin timp înainte de a absolvi, să nu uit să menţionez că era şi o bună atletă. Aceasta, la cererea mentorului său Doug Berenger, pleacă în Rio de Janeiro la o conferinţă, odată ce a aterizat în Rio, urcă în taxi, dar este răpită  şi mai apoi împuşcată…Se trezeşte în spital cu plămânul extirpat, medicii motivând că lezarea organului a fost necesară…

Cel de-al doilea, Ben Callahan, este angajat de Alice Gustafson (preocupată de traficul ilegal de organe) şi-l roagă să afle identitatea unui băiat, lovit mortal de un camion, dar cu semne vizibile că a donat contrar voinţei sale măduvă osoasă.

Cel de-al treilea, Joe Anson, este pe cale să descopere un medicament care ar putea salva milioane de vieţi şi îmbogăţi pe alţii… Colaborează cu Elizabeth St. Pierre, angajata “umbră” al companiei farmaceutice Whitestone, aceasta tot încercând să-l convingă să le dea reţeta “Sarah 9″. Pentru că Anson suferea de o boală grea, şi nu putea supravieţui decât cu un transplant de plămân, Elizabeth St. Pierre va încerca cu tot dinadinsul să-l facă să se urce pe masa de operaţie…Ea îl droghează pe Anson, înrăutăţindu-i situaţia, unica salvare fiind transplantul…

În acest timp, Natalie Reyes îşi salvează mama şi nepoata din incendiu, plămânul care-i mai rămăsese ajungând într-o stare deplorabilă, ameninţându-i existenţa (avea o grupă rară de sânge)…În mod curios, grupă compatibilă cu cea a doctorului Anson…

Ben Callahan, descoperă compania care stă în spatele acestor morţi şi dispariţii suspecte, compania Whitestone! Avea filiale aproape peste tot în lume, iar ceea ce e mai interesant că dincolo de fiolele recoltate pentru analize, aceştia trimiteau o a cincea fiolă la un laborator secret, creându-se o bază de date cu posibili donatori de organe.

Telefonată de compania de asigurări, Natalie află că defapt nu figurează în lista pacienţilor…că nici măcar poliţia nu ştie nimic despre cazul ei…Trăieşte o revelaţie şi hotărâtă, se întoarce în Rio, pentru a găsi răspunsuri…

Ceea ce urmează mai departe, pare a fi preluat dintr-un action…Pe urma traficanţilor se întâlneşte cu Callahan şi sunt dispuşi să-i înfrunte pe oamenii înarmaţi şi care mă gândesc eu, destul de periculoşi: ea, o studentă cu un plămân bolnav şi el un detectiv, care a ţinut în mână puşca doar sub supraveghere…Împuşcături, bătăi, dar binele tot timpul câştigă şi încă mai genial se mai şi îndrăgostesc…

Făcând abstracţie la ultimele cuvinte, romanul în sine se structurează în baza Republicii lui Platon. Baza de date cu posibili donatori era la dispoziţia Gardienilor, o sectă secretă, cu participarea unei elite mondiale, alcătuită din vreo 25 de oameni… Crezul lor era unul simplu: Dacă pentru un lider sau o “persoană importantă” era important transplantul, atunci ei distribuiau viaţa celor din listă după placul lor…

Doctorul Anson cere să vorbească cu familia celuia care i-a fost donator şi pentru asta pleacă în India, dar din pură coincidenţă cunoaşte hindi, şi-şi dă seama că fusese dus de nas…

După ce Natalie şi Ben demască pe cei de la Whitestone şi Gardienii, află că Anson îi va întoarce plămânul, şi-i lasă ei drept moştenire reţeta “Sarah 9″.

În fine…am citit cu sufletul la gură, dar finalul m-a dezamăgit, şi nu spun asta pentru că sunt mare critic literar, dar nu m-am putut abţine… Vă zic de ce, indiferent că e o carte de ficţiune, istoria trebuie să fie credibilă…Cum aş putea să admit că o simplă studentă are un asemenea “curaj”? S. King, spunea că indiferent de genul literar pe care îl abordezi, ţine cont de naturaleţea celor scrise, astfel că cititorul să nu stea la dubii…Bunăoară, chiar literatura SF-ul, recurge la unele discipline pentru a putea explica unele acţiuni din text…

Uite ce zic criticii: “Palmer taps a real medical issue for storytelling thrills.” —Boston Magazine

“An ingenious medical thriller, suspenseful and cleverly plotted.” –Kathy Reichs, author of Cross Bones

“Michael Palmer, perhaps the best of our medical thriller writers, has penned an action-packed tale that will have you checking all your body parts for days afterwards.” –Terry Brooks, author of Armageddon’s Children

Recomand această carte, pentru că are o construcţie interesantă, te ţine prins de ea, iar în cazul în care vă va dezamăgi şi pe voi finalul, modificaţi-l undeva în mintea voastră, cum am făcut-o şi eu… Că se merită! Tot aici merită să menţionez “Vraciul. Profesorul Wilczur” de Tadeusz Dołęga-Mostowicz, o carte cu tematică medicală, dar cu un subiect dinamic, în cazul că sunteţi adepţii unor astfel de lecturi…Habent sua fata libelli (Cărţile îşi au destinul lor).

“Lolita” de Vladimir Nabokov

M-am apucat de lectura acestei cărţi, cu vagi presupuneri despre ceea ce se ascunde dincolo de copertă… Cineva o cataloghează drept “istoria unui pedofil”, alţii “roman al paradoxurilor”, eu am să-l numesc “inventar al propriei conştiinţe”.

Acest roman este relatat din perspectiva protagonistului, care se află în închisoare, trecându-şi viaţă pe o filă, scrisă undeva în întuneric şi izolat de lume, inventarul despre care scriam mai sus… Am stat mult la dubii, e pornografie sau roman erotic, dar am renunţat la ambele variante: “Lolita, lumină a vieţii mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu, suflet al meu. Lo-lii-ta: vârful limbii execută o mişcare în trei timpi, coborând pe vălul palatului ca să atingă, la timpul trei, dinţii. Lo. Li. Ta.” Autorul face aluzie la scena erotică şi permite cititorului, prin prisma propriei imaginaţii, să se includă în istorie…Vasăzică romanul ţine mai mult de trăirile interioare, de tumultul de sentimente, decât de relaţia fizică dintre personaje.

E istoria unei iubiri morbide a intelectualului Humbet Humbert pentru Lolita, copila de 12 ani. Cartea e scrisă în aşa manieră că te face părtaş la trăiri, te afli pe scaunul juraţilor, iar protagonistul îţi oferă şansa să-i cunoşti până şi cele mai ascunse şi perverse gânduri. Dar n-am putut să-l urăsc pe H.H. Am simţit mai degrabă milă şi alături de el deznădejde. Sentimentele astea vin ca feedback, la sentimentul de mustrare al personajului. Aşa cum ar fi firesc şi logic, l-am învinovăţi pentru pasiunea lui bolnavă, dar turnura tragică a romanului, duce spre o apoteoză morală (nu-mi pot explica asta).

Cartea a fost refuzată de editorii din SUA, dar scoasă mai apoi de sub lumina tiparului de o editură franceză Olympia Press, celebră pentru publicaţii pornografice, în 1955 şi înţeleg de ce…fiind în contradicţie cu moravurile acelor timpuri, lumea nicidecum nu va putea concepe acea pasiune infectată de grotesc al protagonistului, numindu-se batjocoritor Humbert Humbert.

Dragostea asta pentru nimfete vine din copilăria sa îndepărtată, explică Humbert. Se îndrăgosteşte de Annabel (ambii având pe atunci câte 12 ani), şi cu ea simte primii “bacili” ai pasiunii fizice: “Dintr-o dată ne-am pomenit îndrăgostiţi nebuneşte, o dragoste chinuitoare, stângace, neruşinată; lipsită de speranţă, aş adăuga eu, fiindcă această frenezie a posesiunii reciproce s-ar fi putut alina doar dacă particulele sufletelor şi trupurilor noastre s-ar fi contopit şi asimilat, dar iată că nu eram în stare nici măcar să ne împerechem, aşa cum copiii mahalalei ar fi găsit cu uşurinţă ocazia să o facă.”, însă după ceva timp, Annabel moare, iar lui Humbert nu-i rămâne decât să lupte cu propriile fantasme. Nu şi-a putut depăşi această pasiune, dorinţa sa fizică stagnând odată cu vârsta de 12 ani şi cu moartea Annabelei. Mult timp îşi ascunde păcatul, apelând la fetele de moravuri uşoare, însă cade în depresie: “La vedere, am avut aşa-numitele relaţii normale cu un număr de femei terestre, înzestrate cu dovleci sau pere în chip de sâni; dar în interior am fost devorat de vâlvătăile drăceşti ale patimilor zăgăzuite pentru fiece nimfetă care-mi trecea prin faţa ochilor. Şi eu, mişelul, cu respect faţă de legi, n-am îndrăznit niciodată să mă apropii de ele.”

Se căsătoreşte, însă divorţează şi se stabileşte în America, aşa o cunoaşte pe Dolores (Lolita). Cu frica de a nu o pierde pe Lolita, se căsătoreşte cu maică-sa (mama Haze, o numeşte el adesea) şi ţine un jurnal în care menţionează fiecare clipă petrecută în preajma lui Lo. Toate bune şi frumoase, până mama Haze, din curiozitate şi gelozie, căutând printre lucrurile lui Humbert găseşte acest jurnal, moare în acceaşi zi, o striveşte maşina în timp ce încerca să trimită nişte scrisori şi aflată sub impresia celor citite. Astfel el devine tutorele lui Dolores Haze (Lo).

Bărbaţii dintotdeauna au fost smintiţi de gândul de a ajunge la “vârsta a doua”, dar ceea ce simte Humbert nu e o astfel de criză şi nu-l pot judeca, undeva îl şi îndreptăţesc. La primul contact sexual, Lo nu mai era deja virgină, şi din povestirea lui rezultă că mica şi infantila Dolores îl seduce şi-l îndeamnă să săvârşească acest act mârşav.

Humbert se simte vinovat, despre asta şi scrie, tot timpul a încercat să se supună legii, căutând justificări pentru atracţia sa nimfoleptică. Aidoma emfazei, cuprins de patos, doar alături de Lo poate trăi acea revelaţie vâscoasă…nimfeta lui de 12 ani…

Un roman pretenţios, de o artă narativă de primă clasă, +18, care cere maturitate în timpul lecturii. O istorie despre agonie, obsesie, desfrâu şi “dragoste”.

Romanul a luat locul 4, ca una din cele mai controversate scrieri, conform Modern Library Association, iar după Time Magazine figurează pe lista celor mai bune romane scrise în limba engleză, fiind ecranizat de 2 ori (în 1962 şi 1997).

Cărţi oculte

O perioadă am tot fost în căutarea de cărţi oculte, ezoterică de anticariat…şi nu pentru că aş crede…probabil nici nu am o explicaţie pentru interesul acesta al meu… Citisem în “Psihanaliza fenomenelor oculte”, despre interesul lui Freud asupra fenomenelor parapsihologice…şi uite că dincolo de interesul ştiinţific îl domina factorul uman. Acesta a început să conferenţieze pe marginea subiectului de telepatie. Freud afirmă: interesul său pentru ocultism nu provine din credulitate, ci, mult mai semnificativ, din nevoia de verificare ştiinţifică a faptelor oculte. Astfel că, interesul meu (departe de a fi unul ştiinţific), este dominat de  curiozitate (ca şi factorul uman în cazul lui Freud)…

Una din cărţi este  “The books of Saint Cyprian”… Sfântul Cyprian din Antioch, se ştie că a trăit aproximativ prin sec. IV-III în. lui Hristos, şi era numit patronul spiritual al ocultiştilor. A fost atât de faimos încât Miguel de Cervantes şi Calderon de la Barca i-au dedicat piese teatrale şi l-au făcut protagonist (“El Magico Podrigioso”;  “La Cueva de Salamanca”). Se zice că Salamanca este una din cele mai vechi universităţi din Spania, şi că a adăpostit cândva “Cueva de San Ciprián”, sicriul Sfântului Cyprian, şi conform legendei acolo diavolul învăţa studenţii magia neagră. Cavoul a fost deschis până când Regina Isabel nu a ordonat în 1500 să fie închis. Toledo şi Salamanca sunt până în prezent, considerate “centre” ale magiei, treptat răspândindu-se în întreaga lume (În America de Sud, cuvântul Salamanca semnifică cavoul în care se practică magia).

Evident e că nu s-a păstrat originalul acestei lucrări (datorăm aceasta inchiziţiei), ci se cunosc câteva reproduceri, cea mai faimoasă fiind din 1885, de Bernardo Barreiro: Brujos y Astrólogos de la Inquisición de Galicia y el famoso libro de San Cipriano.

Cartea în sine, este marcată de un conţinut religios şi conţine vrăji care pot izgoni demonii (exorcism), pe lângă textele în latină, cartea continue cu ghicitul în cărţi, astrologie, profeţii, reţete în dragoste, vrăji pentru a pedepsi demonii, de invizibilitate…

Ce să mai vorbim…e bună pentru cunoştinţe generale şi eventual dacă suferiţi din dragoste

“The Key of King Solomon” (lat. Clavis Solomonis).  Se cunosc mai multe variante ale acestei cărţi, acestea avându-şi arhetipul în secolul 14-15, un exemplu tipic de “magie” renascentistă. Conform legendei, Solomon a scris această carte pentru fiul său Rehoboam, şi i-a spus să o ascundă în cavoul său după moarte. După mulţi ani, cartea a fost descoperită de nişte filozofi babilonieni care nu au putut să-i înţeleagă conţinutul, doar unul din ei Iohe Grevis, apelând la însuşi duhul regelui, a fost nevoit să promită că va ascunde cartea de cei răuvoitori.

Cartea în sine este structurată din două părţi: prima include invocări şi blesteme pentru a convoca spiritele celor morţi şi ale demonilor, cum ai putea să găseşti lucrurile pierdute, cum să devii invizibil, vrăji pentru dragoste…Cea dea doua parte se axează pe izgonirea duhurilor rele (exorcism) şi cum ai putea să-ţi purifici sufletul…

Aceste două cărţi le puteţi găsi în variantă electronică sau aici. Evident dacă vă pasionează aşa gen de literatură. Într-un alt articol am să vă vorbesc despre “Grimoire du Pape Honorius”- “perhaps the most frankly diabolical of the Rituals connected with Black Magic.”

Dincolo de realitatea asta în care îmi port zilele, aceste cărţi pline de supranatural vin să mă incite, şi să-mi ducă gândul dincolo de firesc… Recomand! Bunăoară pentru a putea compara convingerile oamenilor “moderni” cu ale celor din secolele apuse, care credeau orb în magie şi sacru…

Cărţi nefireşti pentru adormiţi

Acum lumea duce un mod de viaţă virtual şi se tem mai mult de un “atac informaţional”, decât de un eventual conflict între marile puteri, sau chiar atac de farfurii zburătoare…  Sunt preocupaţi mai mult de like-uri pe facebook şi de activităţile prietenilor, şi când te gândeşti că ceva mai devreme au fost cărţi care au schimbat ierarhii…

Malleus Maleficarum cartea inchizitorilor Jacob Sprenger şi Heinrich Kramer, cunoscută şi sub numele Ciocanul Vrăjitoarelor, editată în câteva rânduri, au dus la moartea a circa 9.000.000 de femei, de-a lungul câtorva secole (începând cu 1484)… Acestea au fost torturate, până-şi recunoşteau “vina”, erau batjocorite şi învinuite de vrăjitorie, canibalism… şi arse pe rug mai apoi, spre plăcerea celor adunaţi de faţă. Vrăjitoarele erau considerate “amantele lui Satan”, Biserica pornind un adevărat Holocaust…Şi mai zici că lumea credea orbeşte, la cea mai mică suspiciune erai arsă pe rug…  După Biblie, cartea asta era cea mai populară, trecând dincolo de graniţele Germaniei.

Aşa cum sunt pasionată de misticism şi ezoterică, ţineam să menţionez o carte nu chiar “îngerească”… Ştiaţi că fondatorul satanismului a fost Anton Szandor LaVey? (cu toate că satanismul a existat de când lumea, el a pus bazele…) Păi tot el a scris Biblia satanică în 1969… Cartea asta are câteva principii fundamentale: cea individualistă,( cum că oamenii sunt responsabili de propria viaţă) şi libertanistă. Această carte se opune cu vehemenţă religiilor care se subordonează zeilor. Această Biserică a câştigat mii de adepţi, mai întâi în America, extinzându-se pe toate continentele. Biblia satanică a fost urmată de The Satanic Rituals în 1972. A treia carte The Compleat Witch a fost publicată în Europa: http://www.freewebs.com/specialbooks/The%20Satanic%20Bible%20%28Underground%20Edition%29.pdf

Îmi tot vine pulsează în cap, gândul la cartea lui Adolf Hitler – Mein kampf  scrisă între 1924 – 1925. Nu e nevoie să polemizez aici, că e totul de la sine înţeles… O ideologie tâmpită antisemită, publicată în 10 milioane de exemplare. Victimile? Milioane… A doua parte a acestei cărţi (scrisă în 1928) a fost publicată abia în 2003, cu referire la politica externă şi la un eventual război cu SUA şi Anglia… Bine că există UE şi alte organizaţii o găsiţi aici: http://www.angelfire.com/folk/bigbaldbob88/MeinKampf.pdf

Hitler în Mein kampf menţionează – Protocols of the Elders of Zion(Protocolul bătrânilor în Sion), (ar fi păcat s-o las neobservată) a fost pentru prima oară sugerată în Rusia, în 1903. Acest text vorbeşte despre întâlnirile secrete ale liderilor evrei care vor să supună lumea… S-a dovedit că a fost un text fals, ba chiar plagiat din Dialogul în Iad între Machiavelli şi Montesquieu, de Maurice Joly. Cu toate acestea unii au luat-o chiar de bună, ba chiar servindu-le drept instrument de manipulare (cazul lui Hitler): http://www.solargeneral.com/library/protocols-of-zion.pdf

Manifestul Partidului Comunist de  Karl Marx şi Friedrich Engels, se înscrie în lista asta… Nu pot nega că acestă carte în fond avea şi idei bune, da! Ca cea cu învăţământul gratuit pentru copiii şi poate chiar înlăturarea diferenţelor sociale, dar în mare parte formarea acestei ideologii, nu poate fi considerată cea mai bună din istorie. Sunt bine cunoscute păcatele celor din partidul comunist…

Margaret Sanger nu trebuie să rămână în umbră cu The pivot of civilization. În fond cartea ei se bazează pe superioritatea rasială, şi pe ideea că cei cu dezabilităţi trebuie exterminaţi, cartea cu referire la metodele noi de contracepţie. Astăzi e considerată o sfântă liberală, o fondatoare a feminismului modern şi una dintre luminilă călăuzitoare din panteonul progresist, cu toate astea cartea are unele concepţii greşite, care contravin dreptului la viaţă, iar ea nu a fost decât o rasistă!

Nu toate cărţile sunt bune, de aia şi există o delimitare între realitate şi ficţiune…Iar dacă fiecare al treilea om îşi va edita gândurile malefice, iar vrăjiţii de noi le vom idolatriza, ce se mai face cu credinţa dintre bine şi rău? Iar ceea ce am notat mai sus, e exemplul unei asemenea manipulări în masă, care s-a petrecut tot din vina adormiţilor şi nepricepuţilor…

Best Books of the Month

Mă gândeam că ar fi bine să vă pun la curent, cu recentele apariţii pe piaţa de carte, şi declarate ca cele mai bune cărţi ale lunii…

“The Vanishers” (Dispăruţii) de Heidi Julavits,  această nuvelă include în sine mai multe lucruri: este un detectiv cu elemente de paranormal, o expunere extrem de sentimentală despre viaţa familială şi destinul femeii, şi o hilară satiră cu adresa la politicile instituţiilor de învăţământ.

“Island of Vice: Theodore Roosevelt’s Doomed Quest to Clean Up Sin-Loving New York” de Richard Zacks. În această carte Richard Zacks zugrăveşte un portret viu şi indecent al New York-ului din 1890, cât şi cel al lui Theodore Roosevelt, un comisar puritan care vrea să cureţe străzile, de nelegiuiri.

Publicată la 28 februarie, anul curent, “Half-Blood Blues: A Novel” de Esi Edugyan, completează lista celor mai bune cărţi. Autoarea a fost onorată cu premiul Scotiabank Giller Prize. Prezintă Germania anului 1939, naziştii interzicând unei trupe populare de jazz să mai cânte. Hieronymus Falk cel care cânta la trompetă este arestat, şi nu se mai ştie nimic de el…Avea 20 de ani, era german şi era negru…

“The song of Achilles”, de Madeline Miller. Grecia pe timpul eroilor. Patroclus şi Achiles, unul din ei adorat, altul exilat, care în pofida tuturor, devin camarazi. Helena din Sparta este răpită, iar cei doi pornesc în căutarea ei, neştiind că Soarta le-a rezervat surprize, şi le  va cere un sacrificiu teribil. Construit pe baza Iliadei, Madeline Miller  evocă războiul troian, care sunt sigură îi va marca cariera.

“The Thief” (Hoţul) de Fuminori Nakamura. Despre un hoţ de buzunare, care mărşăluieşte pe străzile Tokyo-   ului, furând portmonee, alteori uitând de precauţie şi apelând la forţă. Pentru el oamenii nu au nume, nu au feţe, în aşa   mod alegându-şi victimile. N-are familie, n-are prieteni, n-are relaţii…dar are un trecut. Astfel îşi întâlneşte un vechi partener, care îi propune un job pe care nu-l poate refuza: trebuie să lege un bătrân bogat, să-l fure şi nimeni nu este rănit, până într-o zi, când după jaf, victima sa, un politician cunoscut este omorât…

“Wild” de Cheryl Strayed. O puternică autobiografie: o istorie despre plimbarea de sute de km, care au ajutat-o pe autoare să treacă de marginea catastrofei la care se afla şi să revină la o viaţă normală.

“The Reconstructionist” de Nick Arvin. Istoria unei tragedii. Ellis Barstow îşi pierde fratele într-un accident rutier, ca peste 10 ani, să caute vinovatul şi explicaţii referitor la aceasta. Dispariţie, dragoste, şi căutarea sinelui pierdut.

“Birds of a Lesser Paradise: Stories” de Megan Mayhew Bergman. Aceste istorii deosebit de emoţionale vin să ne descrie puterea naturii şi influenţa ei asupra nostră. Această extraordinară colecţie ne prezintă o tânără scriitoare cu un remarcabil talent.

Enjoy!

“The love slave”

Bertrice Small în “The love slave” prezintă destinul trist al tinerei Regan. Controversată nuvelă istorică, poate din motivul că deţine o notă excesiv erotică, departe însă de a fi ceva murdar (ve-ţi înţelege mai departe despre ce este vorba).
Regan îşi jertfeşte fecioria pentru sora sa, înlocuind-o în prima noapte de la căsătorie, după care este trimisă la mănăstire.
Şi uite de atunci se începe toată intriga…Ceea ce se dorea mănăstire, nu era nici pe departe….fetele de aici erau vândute negustorilor de robi, după care urmează să ajungă în harem. Regan este impusă să înveţe toate secretele în arta dragostei, pentru a deveni cea mai bună în tot haremul califului. Profesor îi este Karim-ali-Malica, un amant înfocat, dar în acelaşi timp tandru, care în pofida faptului că nu avea dreptul să nutrească sentimente pentru elevele sale, se îndrăgosteşte de Regan.
Cartea are scene, lipsite de prejudecăţi, descrise cu maximă sinceritate şi degajare. O nuvelă +18   Poate dacă am tăia toate scenele legate de pat, naraţiunea în sine ar ocupa doar  30 de pagini, cu toate astea sunt sigură că textul vă va lăsa o impresie bună. Nicidecum nu e vorba doar despre erotism, e o carte despre şi doar despre dragoste.
Pentru cei care vor să ştie cum se poate iubi sincer, dincolo de atracţia fizică, poate chiar pentru cei care vor să înveţe câte ceva din arta dragostei, cartea asta e indispensabilă.

 

New York Times Bestselling Author, şi pot înţelege şi de ce… Sexul tot timpul s-a vândut bine!

Eliberarea naţională în viziunea lui Stan Petcu…

Probabil dacă nu mă apucam de machetarea cărţii sale nici nu aflam de această personalitate… Nu puţine lucruri au rămas în urma sa, dar prea puţine cuvinte de bine şi laudă… Fiu de intelectuali din sudul Basarabiei, Stan Petcu se face remarcat din cauza atitudinii sale ferme  în lupta pentru eliberare naţională. Nefiind tolerat, se dedică lui Dumnezeu, însă nu renunţă la convingerile sale, şi când mă gândesc că eu pe atunci pentru prima dată văzusem lumina zilei…

“Drumul spre Golgota Bisericii Ortodoxe din Moldova”, este lucrarea care a lăsat-o mărturie nouă, celor “orbi”…(încă nu a văzut lumina tiparului). Cartea asta ascunde adevăruri care undeva nu ar fi convenabile Mitropoliei noastre, (aşa cum se tot aud scandaluri, că fac business pe aghiazmă)  ar fi  un “spin în fund”. Adevăruri văzute cu ochii autorului…

Izgonirea Preasfinţitului episcop Petru de Bălţi, vă spune ceva? Anul 1992? Fapte prea puţin mediatizate şi despre care s-a vorbit puţin… Fapte care în fond s-au produs datorită aservirii Arhiepiscopului Vladimir faţă de Moscova, cum se face că Episcopul care îşi oficiază slujba şi care are drept ucenici studenţi români, este alungat de la reşedinţa sa? Cum se face că a fost izgonit de către preoţi agresivi, poliţia locală şi nişte derbedei beţi turtă? Cum se face că Episcopul Petru a rămas în stradă şi fără documente? (Toate sub egida lui Vladimir).

Suntem departe de ceea ce se numeşte profunzimea lucrurilor, oamenii noştri gândesc în aparenţă…iar ceea ce s-a petrecut în 1992, are nevoie de rezonanţă… Are nevoie, pentru că de atunci nu s-au schimbat prea multe, ne confruntăm cu aceeaşi ipocrizie…

Stan Petcu a fost găsit spânzurat într-un parc public, din centrul Ismailului, iar mulţi au înaintat ipoteza unui omor, pentru că înainte de asta au avut loc nişte tentative asupra vieţii sale… Ce cred eu? Omor… Cuiva nu i-a convenit activitatea sa… Şi, Doamne, scriu acum cu atâta silă şi atâta furie…

Cartea sa este o confesiune…

Încercaţi să vă documentaţi, până apare cartea, deschideţi larg ochii… ( http://www.zdg.md/90/editorial/ )

 

 

Personaje – legendă!

Întotdeauna, am citit detective, dar nu fără a face abstracţie de cărţile proaste (fie că acceptăm, fie că nu, dar ele există)… Îmi creez o listă de suspecţi, încerc să le găsesc alibi, poate reuşesc să-l demasc cu câteva capitole înainte de a se finisa cartea (uneori îmi reuşeşte, alteori nu) Aceste cărţi au două aspecte: este o bucată de puzzle, un sudoku nerezolvat, la cel mai greu nivel, în acelaşi timp literatură cu personaje de o construcţie psihologică inedită.

Urmează să scriu despre cei mai cunoscuţi detectivi, deveniţi deja legendă, căci sunt sigură că merită un post dedicat lor aici

Cineva o cunoaşte pe Kinsey Millhone? Păi e un personaj creat de  Sue Grafton. Apare în seria de nuvele “alphabet mysteries”: ” “A” Is for Alibi”, ” “B” Is for Burglar”, ” “C” is for corpse ” etc. Cu mâna pe inimă vă spun că nu le-am citit pe toate (şi doar din cauza că nu pot face rost în română). Dacă ve-ţi avea ocazia să citiţi, ve-ţi descoperi personajul lui Kinsey Millhone, ca fiind unul complex, cu un trecut, care se dezvăluie pe parcursul nuvelelor: “Kinsey is 5’6″ and weighs about 118 pounds. She has short, dark, thick hair that she trims with nail scissors, being generally uninterested in her physical appearance. Her wardrobe consists mostly of jeans and turtleneck sweaters, though she also owns an extremely wrinkle-resistant “little black dress” for those occasions when dressing up is unavoidable.”

Cărţile sale nu dispun de multă descriere (aşa cum îmi place mie), şi sunt extrem de distractive, cu toate acestea are o intrigă bine “pusă la punct”. Nu sunt ecranizări TV (am verificat) oricum sunt sigură că în viitorul apropiat va deveni la fel de faimoasă ca şi Ledy Marple (dacă nu luăm în consideraţie că nuvelele sale sunt fruntaşe în lista New York Times bestsellers).

 Următorul personaj, Philip Marlowe, îl găsiţi în variantă română,  ”Somnul de veci”  şi “Doamna din lac” (ediţiile care veneau în supliment cu ziarul Adevărul). În cărţile unde apare Philip Marlowe, este prezentă multă băutură, ţigări, înjurături, cu toate acestea e un bun detectiv. Descoperirile sale, în mare parte nu se datorează probelor, ci cunoaşterii excelente a psihologiei criminalilor. Marlowe a fost jucat de actorii Humphrey Bogart în  ”Somnul de veci” şi Powers Boothe în seriile televizate “Philip Marlowe, Private Eye”.

Mulţi din detectivii faimoşi s-au născut pe meleagurile Angliei, bunăoară Sam Spade,  inventat de Dashiell Hammett în  “The Maltese Falcon”, Roderick Alleyn, creat de Ngaio Marsh în “A Man Lay Dead”, şi Lord Peter Wimsey, personajul autoarei Dorothy L. Sayers în “Clouds of Witness”.

Miss Jane Marple şi Hercule Poirot, personaje ale Aghatei Christie, au cele mai numeroase ecranizări şi cei mai mulţi fani. Cazuri rezolvate, doar de o intuiţie splendidă şi minim de probe… De câte ori nu am încercat să găsesc făptaşul nu    am reuşit, intuiţia mea a dat greş Nuvelele sale au fost urmate de o serie de ecranizări, în primul caz cunoscut după actriţa Helen Hayes, iar în al doilea de David Suchet.

Şi cel mai celebru personaj, care nu are nevoie de nici o publicitate este Sherlock Holmes, creat de Arthur Conan Doyle.

Dacă sunteţi amatori de detective, atunci nu ezitaţi să treceţi în revistă şi pe Inspectorul Barnaby de Caroline Graham, pe Inspectorul Wexford de Ruth Rendell, Auguste Dupin de  E. A. Poe.

Este doar o listă de recomandări, care mi-au adus plăcere mie, şi sunt sigură că va putea să vă scurteze din plictiseală şi vouă! Enjoy!